Povestile Fagaras Rocks 2021 (Dara Ultra Skyrace 16) – Partea I – Mihaela Ilie

Organizarea acestei a doua editii a fost una cu mult imbunatatita, comunicarea mult mai buna, atentia oferita aspectelor mici au facut diferenta, voluntarii implicati prin posturile lor au echilibrat perfect talerul inclinat.

Pentru aceasta cursa m-am pregatit 1 an jumatate, dupa ce in 2020 am realizat ca nu ma incadrez in timp, eram prea obosita psihic, fizic, emotional sa o termin.

Fiecare cursa alergata la concursuri era pentru proba Dara de 72 km , am testat manacare lichida, pulbere carbohidrati, proteine, piureuri pentru bebelusi, suplimente, am lucrat intens cu mintea si corpul meu.

Am combinat antrenamentele lejere, de volum cu viteza si antrenament montan, de aclimatizare in ultimile 3 sapatamani de dinaintea cursei.

Si in acest an am plecat nedormita, insa macar acum stiam ca se datoreaza emotiilor, agitatiei din corp precum mareea oceanelor.

Aveam planul, startegia sa nu fac opriri dese ori lungi, pentru a mentine adrenalina la cote ridicate.

Silviu era si el pregatit, vizualiza finalul cursei, dar niciunul din noi nu il vizualiza ca va fi tinandu-ne de mana.

Concentrata sa imi ascult corpul, sa caut energie, sa nu neglijez hidratarea, mancarea, am reusit sa echilibrez toate nevoile masinariei pentru a ma duce la finish.

Am baut foarte multa apa ceea ce m-a ajutat sa tin tensiunea sub control, durerile de cap cauzate de lipsa aclimatizari nu au existat, rinichi au functionat ca unsi, mancarea a intrat perfect.

Ca in orice situatie dupa bine vine ceva sa echilibreze balanta.

Cine se inhama la o astfel de cursa stie ca dupa anumite ore va fi lovit de emotii care au stat pana atunci la oala cu presiune. Emotii pe care, daca stii sa le gestionezi te vor stabiliza, in caz contrar de pun la pamant.

Asa ca le-am lasat sa iasa intrebandu-ma; “care-i scopul lor?”

Si cum mergeam singura pe creasta, doar un cioban la stana mai vedeam in departare, oile pe o muchie vis-a-vis pasteau scaldandu-se in razele apusului de soare, niste dulai guralivi, aud din spatele meu un glas puternic;

“-Haide, iubito!Nu te opri! Te iubesc!”

Acele cuvinte m-au facut sa tresar, am incremenit, imediat am realizat ca nu sunt singura nici in lupta mea, nici pe munte.

Despre Silviu nu mai stiam nimic din zona Vf. Urlea stiam ca este determinat sa termine cursa, ca este atent la glezna sa accidentata in urma cu 2 saptamanii, gandul imi fugea adesea la el, mai priveam in urma mea in speranta ca poate este aproape, intrebam alti concurenti, doar sa aflu ceva.

A fost o provocare sa gestionez clipe, emotii care ma cuprindeau.

Dupa Vf. Belia Mare unde am consumat un ultim gel pana la finalul cursei a ramas sa consum apa, cola la Refugiul Scoarta stomacul meu ne mai dorind alte alimente. Foamea se instala repede, dupa sperietura zdravana cauzata de cainii turmei de oi intalniti in drum spre ultimul punct de alimentare.

Imi pacaleam stomacul cu cate o gura de apa, cu ultimile pastile suplimente din dotare si spera sa ma tina energia pana la final, sa ajung in timp util sa nu apar cu un DNF(repede m-am obisnuit si cu acest gand).

Voluntarii de la Refugiul Scoarta au fost de o caldura sufleteasca cum greu mai simti in acele momente, ma rugau cu tot ce aveau bun de mancare, doar ca eu nu mai puteam manca nimic. Cat timp eu am fost ocupata cu pozele, mi-au umplut singuri,repejor,vesta cu apa, eu am consumat un pahar de cola, am glumit putin pe seama lui Silviu care se apropia si el de Refugiu. Am pornit rapid sa il imbratisez, sarut si sa imi continui cursa mea.

De acolo urma in scurt timp doar coborare prin padure la lumina frontalei si al linistei depline, mici fosnete se mai auzeau, cat sa te tina atent. La scurt timp ma prinde Silviu din urma, coboram prin padure impreuna, ne facem planul pentru platul de forestier ce urma sa apara in calea noastra.

Finalul cursei ne prinde impreuna, recunascatori pentru fiecare moment al zilei de 7august, bucuroasa ca intalnesc o chilie inainte de a imi incheia cursa si cu o satisfactie greu de exprimat in cuvinte.

Cativa omuleti ne asteptau cu bucurie, felicitari, ( am auzit in intuneric un “Felicitari! al Lelia (ei)), imbratisari din parea Roxana (ei), omenia lui Cosmin care pregatise 2 sucuri #Olimpus, Florin Chircu pregatit cu aparatul sa importalizeze momentul si sa ne simta pulsul.

Momentul cand in cursa am pierdut geaca care urma sa-mi tina de frigul noptii, pentru ca stiam ca voi ajunge dupa lasatul serii,m-a facut sa caut solutii si am constatat, iarasi, ca nu sunt singura.

Avand noroc cu un adolescent, binevoitor sa imi ofere bluza de traning, cred ca singura pe care o avea cu el la punctul de control, km 52, pe care l-am reintalnit la finish aplauda cu bucurie pe ultimi veniti din cursa.

Astfel, dupa 18h30″ am ajuns sa primesc medalia de finisher, sa simt miros de mancare gatita si sa dau mana cu cei cunoscuti, curioasa sa aflu despre ceilalti cum sunt si fara sa ma gandesc vreo clipa ca urma sa fiu strigata pe podium.

Organizatorii ( George si restul echipei) s-au gandit la a celebra reusita cat mai multor alergatori, asa ca dupa premierea celor 5 domnite la open a urmat podiumul pentru mine, Locul II la categorie.

Urma sa aflu despre aceasta reusita abia dupa ce plecasem spre Gura de Rai, pensiunea la care eram cazati.

Povestea primul Ultra skyrace terminat cu multa transpiratie, mica febra musculara, o batatura cu sange la piciorul drept si foame de lup.